Oina – sportul național al României

Caracterizată prin dinamism și viteză, oina, sportul național al României, este un joc sportiv complex care îmbină perfect gândirea cu activitatea fizică.

Începuturile acestui joc s-au pierdut în negura timpului. Se știe că păstoritul a fost una dintre ocupațiile de bază ale poporului român timp de secole. Oina este creația ciobanilor care, în singurătatea munților, lângă stâne, au inventat acest sport, dornici să-și petreacă timpul de odihnă desfășurând o activitate fizică apropiată de ocupația lor.

Așadar, având originea în satele românești, acest joc vechi s-a transmis din generație în generație, evoluând constant, sub diferite denumiri, în diferite zone ale României.

Inițial, mingea era făcută din păr de vacă, udat și modelat cu palmele. Ulterior, aceasta a fost legată sau împletită cu sfoară. Mai târziu, ea a fost confecționată din petice de piele și umplută cu păr, așa cum se face și astăzi.

Abia la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, au apărut primele regulamente oficiale de joc, întocmite și tipărite sub egida Ministerului Educației și aplicate uniform în toată țara.

Spiru Haret, ministrul Educatiei (1897-1910) și reformatorul sistemului de învățământ modern românesc, a instituit, în 1898, concursurile școlare anuale de oină, ceea ce a contribuit la popularizarea acestui sport.

În perioada 1920-1932, oina a cunoscut un progres rapid, dominând sporturile de origine străină, însă practicarea acesteia nu a mai fost subvenționată în perioada 1944-1945. A fost susținută din nou financiar din anul 1949, când a avut loc o adevărată revoluție a acestui sport: s-au reluat competițiile, s-au pus bazele școlilor de antrenori, arbitri și instructori și s-au schimbat regulile jocului.

Începând cu anii 1990, oina a suferit o recesiune severă.

Cluburile au fost desființate sau reorganizate, acest sport fiind practicat doar în câteva centre, din lipsă de bani, notorietate, expunere media și altele. Nefiind considerat o investiție profitabilă pe termen scurt și mediu, fiind un sport local fără deschidere internațională, nu s-au găsit sponsori.

La 3 iulie 2014, oina a fost declarată sport național în România. A fost lansat „Redescoperă oina” – un program național de promovare a acestui sport de nișă care nu a dispărut datorită perseverenței unor oameni pasionați.

Federația Română de Oină este, actualmente, responsabilă de promovarea acestui sport. În prezent, există cinci asociații județene de oină și 32 de cluburi: 12 dintre acestea în mediul urban și 20 în mediul rural.

Datorită tehnicienilor și metodelor adecvate de antrenament folosite, oina a devenit un sport modern, care poate concura în splendoare cu oricare dintre sporturile practicate astăzi.

În cazul unei partide de oină, cele două echipe joacă diferit de la o repriză la alta a aceluiași joc.

Într-o repriză, o echipă „aruncă” și, în a doua repriză, aceeași echipă „prinde”. Atunci când echipa „aruncă”, scopul principal este să obțină cât mai multe puncte în plus din lovirea mingii cu bâta și să aibă cât mai mulți coechipieri neatinși de minge, în timp ce echipa de „prindere” are misiunea de a împiedica adversarul să obțină puncte, prinzând orice minge care intră pe teren și lovind cu mingea cât mai mulți adversari.

În ciuda faptului că par destul de asemănătoare (și unii ar spune că au origini comune), jocul de oină și baseball-ul american sunt diferite în ceea ce privește regulile, numărul de jucători, echipamentul, dimensiunea terenului și multe altele. Oina este, de asemenea, un joc sportiv similar cu sporturi din alte țări, cum ar fi: Schlagball în Germania, jeu de paume în Franța sau pesäpallo în Finlanda.

Oina este un sport care a dăinuit de-a lungul secolelor din mai multe motive. Practicarea acestui sport necesită cheltuieli minime. În plus, este accesibil nu numai tinerilor, ci și adulților. Nu în ultimul rând, jocul a supraviețuit pentru că era legat de oamenii locului, de obiceiurile și tradițiile lor.