You're viewing this item in the new Europeana website. View this item in the original Europeana.

Maracineanu, Stefania

Among the Romanian scientists of the past in danger of being unjustly forgotten, there is a woman, our first prominent physicist: Ştefania Mărăcineanu. Yet, here wrote about her, the very Marie Curie: "Miss Mărăcineanu worked many years in my lab and recently obtained her Ph.D. in physical sciences. I particularly appreciate her scientific work”. As you know, natural radioactivity, discovered by Henri Becquerel in 1896, is the property of atomic nuclei of disintegrating spontaneously by emission of radiation alpha, beta and gamma. Artificial radioactivity results after the bombardment of stable nuclei with neutrons or accelerated particles. Working on her PhD thesis on polonium constant (1924), Ştefania Mărăcineanu observed such a phenomenon: the metal lead in support of devices is influenced by radioactive polonium, beginning to emit radiations in its turn, which persisted after the polonium did not act!
Almost a decade after the initial discovery, Frederic and Irene Joliot-Curie had to obtain artificial radioactivity by bombarding aluminum with alpha particles, metal disintegration continued after removal of alpha radiation source. The two scientists have given an explanation of the whole phenomenon of artificial radioactivity, their discovery being crowned with Nobel Prize; we consider that Romanian physicist would be worth to be associated, as firstly identified the phenomenon. Much more as Irene Joliot-Curie herself confessed in an article in "Neues Wiener Journal" (5 June 1934): "We remember that Romanian scientist, Miss Mărăcineanu, announced in 1924 the discovery of artificial radioactivity."
Ştefania Mărăcineanu was born in Bucharest on June 18, 1882. She had a troubled childhood, which did not like to speak, but this put seal throughout her entire existence. In 1910 she obtained a degree in chemical physics, and soon afterward became a teacher at Central School for girls in Bucharest. After World War I, she went for specialization in Paris, where she worked under leading of Marie Curie, in The Radium Institute and then in the Astronomical Observatory of Meudon; she published many papers during 1919-1930 in prestigious scientific journals. In 1925 she was appointed assistant at the Faculty of Sciences in Bucharest, where she organized the first Radioactivity laboratory in Romania, performing original works in this field.
She undertook interesting experiences of obtaining artificial rain in the country and abroad, using radioactive salts, getting some results (in Bărăgan the Sahara, etc.). She published valuable works concerning the link between earthquakes and rainfall and was the first to report that on the eve of an earthquakes there is a significant increase in radioactivity in the epicenter, due to releases of radioactive radon - a gas produced by decay of radium - (as a result of micro earthquakes), hypothesis with great practical significance, confirmed only after teens of years.


Romanian professor


Printre oamenii de ştiinţă români din trecut în primejdie de a fi pe nedrept uitaţi, se numără şi o femeie, prima noastră fiziciană de seamă: Ştefania Mărăcineanu. Şi totuşi, iată ce scria despre ea, însăşi Marie Curie: „Domnişoara Mărăcineanu a lucrat mai mulţi ani în laboratorul meu şi recent a obţinut titlul de doctor în ştiinţe fizice. Apreciez în mod deosebit munca ei ştiinţifică". După cum se ştie, radioactivitatea naturală, descoperită de Henri Becquerel în 1896, este proprietatea unor nuclee atomice de a se dezintegra spontan, prin emisia unor radiaţii de tip alfa, beta şi gama. Radioactivitatea artificială rezultă din bombardarea unor nuclee stabile cu neutroni sau cu particule accelerate. Lucrînd la teza ei de doctorat privind constanta poloniului (1924), Ştefania Mărăcineanu a observat un astfel de fenomen: plumbul din suportul de metal al unor aparate este influenţat de poloniul radioactiv, începînd la rîndul său să emită radiaţii, care persistau şi după ce poloniul nu mai acţiona!
Aproape un deceniu după descoperirea iniţială, Frederic şi Irene Joliot-Curie aveau să obţină radioactivitate artificială prin bombardarea aluminiului cu particule alfa, dezintegrarea metalului conţinuând şi după îndepărtarea sursei de radiaţii alfa. Cei doi savanţi au dat o explicaţie de ansamblu fenomenului radioactivităţii artificiale, descoperirea lor fiind încununată de Premiul Nobel, la care considerăm că fiziciană română ar fi meritat pe deplin să fie asociată, întrucât a identificat prima fenomenul. Cu atît mai mult cu cît însăşi Irene Joliot-Curie mărturisea într-un articol din „Neues Wiener Journal" (5 iunie 1934): „Ne amintim că savanta română, domnişoara Mărăcineanu a anunţat în 1924 descoperirea radioactivităţii artificiale."
Ştefania Mărăcineanu s-a născut la Bucureşti, la 18 iunie 1882. A avut o copilărie chinuită, despre care nu-i plăcea niciodată să vorbească, dar care şi-a pus pecetea pe toată existenţa ei. În 1910 a obţinut licenţa în ştiinţe fizico-chimice, iar curînd după aceea a devenit profesoară la Şcoala centrală de fete din Bucureşti. După primul război mondial, a plecat pentru specializare la Paris, unde a lucrat sub conducerea Mariei Curie, la Institutul Radiului, apoi la Observatorul Astronomic de la Meudon, publicînd în perioada 1919—1930 numeroase lucrări în reviste ştiinţifice de prestigiu. În 1925, a fost numită asistentă la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, unde a organizat şi cel dintîi Laborator de Radioactivitate din România, efectuînd lucrări originale în această specialitate.
A întreprins interesante experienţe de provocare a ploii artificiale, în ţară şi străinătate, cu ajutorul unor săruri radioactive, obtinînd unele rezultate (în Bărăgan, în Sahara etc). A publicat lucrări valoroase privitoare la legătura dintre cutremure şi precipitaţii şi a fost cea dintâi care a semnalat că în ajunul producerii cutremurelor se constată o creştere sensibilă a radioactivităţii în zona epicentrului, datorită degajării de radon radioactiv — un gaz produs prin dezintegrarea radiului — (în urma microseismelor), ipoteză de mare însemnătate practică, confirmată abia după zeci de ani.


Profesor roman